Umbra Curcubeului, un volum de Victor Mihalache

2007-11-25T09:45:00.000-08:00

Plâns de lacrimă

Dacă lacrima ar plânge,

alunecarea de dor şoptit

a îngerului plecat în căutarea

leacului nesomnului macului

s-ar transforma

în trestie

legănată de vântul

cel de hotar...

Şi ar lăcri-lăcrima

a neuitare şi a neturbare

dintru înserare,

întru nesperare.

Şanţ să facă pe obraz de lacrimă

lacrima pornită

ca flacără,

adulmecată în zori

de păstori

din adânc de viori

prăvălite în ruga cea somnoroasă

din chilia

sihastrului.

Bandaj pe suflet deschis

Ce să se facă ploaia

cu umbrela cea de venin

a vorbelor

azvârlite precum ciosvârtele

într-o preistorie a Nimicului?

Ce să aducă mama

Copilului

Înţărcat cu brumă

Din veşteda vară

Bizară?

Ce să ne spună

Învăţatul cel subţiat

de foamea înstăpânită

în creierul mic

despre vis şi despre

cai verzi

amăgiţi cu paie

însiropate în romane

cavalereşti?

Despre orice putem

discuta cu oricine,

dar nu cu oricine

putem vorbi despre ruine

şi despre rutine

întipărite pe retine,

reţine!

Despre asta vorbesc cu tine,

Străine.

Nu mă lăsa să plec

În pustiu.

Fă-mă să fiu viu!

Amăgire

Nu mai ştiu de când sunt eu

Proclamat de Dumnezeu

Om purtat de gând,

Sculptat de cuvânt

Într-o rădăcină

Miloasă, vecină

Cu îndurerarea,

Cu îndestularea

Şi cu-o mătrăgună

Care o să pună

Viforul să stea

După o perdea.

Fără umbră

Nu este curcubeu să aibă umbră

Şi tare rău le pare tuturor

Că nu se vede clar pus pe ogor

Covorul de culori cu ceaţa-i sumbră.

Domniţele ar vrea demult să ţeasă

Lumina drămuită prin penel

Şi să aştearnă vesele-n castel

Carpeta cea din umbră de mătasă.

Copiii s-ar juca pe uliţi strâmte

Cu suliţi boante, însă colorate,

Şi poate nu le-ar arunca pe toate

De dragul razelor ce dorm înfrânte.

Un el şi-o ea, uitând de efemer,

Ar face umbra curcubeului o roată

Şi s-ar încinge amândoi pe dată

Cu Rogvaiv-ul lunecat din cer.

Dar umbra nu-i, iar curcubeul pleacă

Fără să lase urme nicăieri

Şi nu mai ştii de-i mâine, azi sau ieri

Această zi ce redevine seacă...

Tablou cu dimineaţă dintr-o expoziţie nevernisată

Adulmecarea stării de albastru

În fumul dimineţilor plăpânde

Provoacă maiestatea unui castru

Uitat în văile de pisc flămânde.

Şi nu mai susură decât o toacă

A-ngrijorare pentru toţi cei vii,

Iar dangătul de clopot zarea seacă,

Purtând iertarea către veşnicii.

Iar dacă vrei să stai în contemplare,

Cunoscător de artă şi de soartă,

Te picură un strop de înflorare

Dinspre tabloul transformat în poartă.

Nu cerc şi nu pătrat de pus în ramă

Se iscă printr-un ochi ca de ciclop

Când spunem monologul dintr-o dramă,

Îngurgitând otrava mută strop cu strop.

E prea devreme pentru-o lume nouă

De povestit la ceai c-o grasă doamnă,

Şi-atunci ne scriem, înmuind în rouă,

Peniţa veche, un poem de toamnă...

Urmele curcubeului

Pătrund în carnea aspră, mofturoasă

A norilor care îşi spun suspinul,

Urmele blânde ce-şi trăiesc alinul

De curcubeu plecat de mult de-acasă.

Din stropii răsfiraţi peste tărie

Cu soare pus cu grijă la dospit,

Când s-a ivit şi când s-a înnoit

Mai nimeni n-a putut cândva să ştie,

Doar l-au văzut ca înţirat pe aţă

Când capetele toate s-au săltat,

Şi a păcat au suspinat când a plecat

În destrămarea viselor de altă viaţă.

Doar urmele cereşti de curcubeu

Neînţeles de nimeni vreodată

Rămân în ochi de oferit ca plată

În târgul cel făcut cu Dumnezeu

Ca să se facă Bunul c-a uitat

Că-n zile multe nu am fost cuminţi

Şi că ne-am cufundat în moi dorinţi,

Adăugând la lista cu păcate.

Dar urma poate o să scape turma...

Viziune

Nu se poate ca mielul cel pregătit de tăiere

să nu fie speriat

de scrâşnetul cuţitului pe piatră,

de pofta din ochii călăului

şi de neostoirea

firului de iarbă

care ştie...

Balada zicerii

De n-ar fi şi de n-ar fi

Noaptea-noapte, ziua-zi,

Poate că n-am mai iubi,

Nici n-am mai avea copii,

Clipele n-ar aţipi

Între pagini sângerii,

N-am pleca şi n-am veni,

Nici nu ne-am mai aminti

De-ntristări sau sindrofii

Sau de frunze arămii...

Noaptea-i-noapte, ziua-i-zi,

Ori că vrei,ori nu să ştii...

Triunghi

Vers plimbat prin univers,

Legănat, din minte şters

De o perfidă păstrugă

Care îngâna o rugă

Cam păgânâ,

Peste mână,

Peste lună

Sună,

sună

Nerostita rugăciune

Unde este un curcubeu se află şi o biserică...

Dacă nu o biserică, măcar o troiţă...

Nu ştiu dacă aţi observat până acum aceasta,

dar să fiţi atenţi de acum şi să vă spuneţi

în gând

„Ce minune că încă mai ştim

să ne încărcăm de roşu,

de orange,

galben,

verde,

albastru,

indigo

şi

violet

şi să ne îndumnezeim cu fiecare particulă

străluminată de soarele nostru cel

de toate zilele.

Şi ne dă nouă, Doamne,

leagăn şi semn,

mir şi îndemn

şi visul demn!”

Biserica, troiţa, curcubeul...

Leagănul, semnul şi îndemnul...

Fără bunica

De ce trec, bunico, ploile prin noi

Şi de ce nu mai sunt copil fără de minte

Care ştie să-şi facă-ascunziş din cuvinte

Şi statui din nisip tăvălit prin noroi?

De ce nu mai eşti să îmi spui despre toate

Şi durerile să le-aduni strâns în palmă,

Să răsari din fotoliul cel vechi aşa calmă,

Povestindu-mi de singurătate?

Cum de-ai plecat când doreai să rămâi

Nu doar flacără în candela-lună,

Ci femeia sfioasă şi bună

Ce-mi punea busuioc căpătâi?

Poate-ai vrut să mă ştii om de seamă

Şi ţi-ai zis să m-ajuţi chiar din cer

Iar eu nu ştiu ce pot să-ţi ofer

Ca răsplată din lanul cu teamă,

Numai gândul cel aspru de dor

Că-ai trecut prin lumea cea mare

Şi că ai pornit pe-o cărare

Până unde au îngerii spor

Şi-un poem de rostit-rugăciune

Într-o seară cu vânt în fereastră

Când nu ştim ce mai e viaţa noastră

Şi ce o cerească minune.

Fiindcă trec, bunico, ploi prin noi

Şi nu mai sunt copilul fără minte

Ce-şi făcea ascunziş din cuvinte

Şi statui din nisip şi noroi...

Număr impar

Cât să fie de-nnorat

Un coşmar pictat cu ger

Pe o uşă

De-un stingher

Obosit şi-

Înamorat?

Parcă-ar fi

Şi poate-poate,

Număr rătăcit pe coate

Prin războiul

Nefiresc

Şi absurd

Şi nelumesc

Dintru început de soartă,

Cale lungă,

Cale moartă...

Profesia de Dumnezeu

Oare Dumnezeu îşi pune dulci cireşe la urechi

Într-o zi în care cerul şi secundele par vechi

Şi zâmbeşte omenirii printr-o geană de mereu

Aşternând pe depărtare, cu sfială-un curcubeu?

Să tot fie, Doamne-Doamne cerc cu suflet de copil,

Iris înflorit prin taina unui astru şters tiptil

De pe bolta cea zorită în a oferi când noapte,

Când lumină încastrată într-un calendar de şoapte.

Răsfoieşte lin Prea-Bunul filă vie după filă,

Tot privind spre omenire, când cu grijă, când cu milă,

Mai se-ncruntă când vreunul cu venin în glas huleşte

Sau trimite câte-un înger, gerul fricii de-l topeşte.

Poate credeţi că e simplu să ştii şi bine şi rău,

Să împarţi mereu dreptatea, viaţă plămădind din hău,

Să te roage toţi de toate, fără noimă, sau plângând,

Ori cu vocea ridicată, ori doar murmurând în gând,

Sau mereu să te ia martor între vorbe de beţie

Orice insistent lunatic care bea pe datorie

Şi să tot fii pus ca gaj în absurde promisiuni,

Implorat să-ţi arăţi chipul şi să-nfăptuieşti minuni.

Ba eu cred, dragi oameni buni, că e infinit mai greu

Nu un om să fii pe lume, ci Slăvitul Dumnezeu!...

Datorii uitate

Să nu vă fie de mirare

când nu veţi mai auzi

de vulpi

sau de cerbi,

de buburuze

sau de pitpalaci...

Merele s-ar putea să dispară

şi fragii

şi mierea

cea căutată

de prunci în cămăşuţe de noapte

înflorate.

E posibil nici noi

să nu mai fim,

strigări tomnatice

printre macii arzând,

dacă vom tot uita

că mai avem şi datorii

faţă de Pământul care

ne ţine

în cârca sa,

nu numai drepturi

peste drepturi.

Călător

fără să ştii, fără să vrei,

fără să ai, fără să dai,

te-ncumeţi cu paşii tăi grei

peste urme uşoare de cai

călător printre tufe de spini

rătăceşti pe un drum neumblat

şi când ceri ajutor la străini

ţi se pare că scârţâie-un pat

nu mai ştii, nu mai poţi,

nu mai vrei, nu mai stai,

ca Iisus răstignit între hoţi

tu visezi la copite de cai

iar portiţa-i demult neumblată,

nu mai are cine-o deschide,

c-a murit chiar şi mâţa tărcată

lângă două morminte aride

tot mai umbli visând la noroc

şi te miri că-ntr-un loc nu mai stai,

până când, undeva, la soroc

mai auzi tropăitul de cai

ţi-l trimite tăicuţa-ntr-un vis

lângă lacrima maicii din poală

şi te vezi iar copil nedecis

dacă mergi sau de nu azi la şcoală

te-nţelegi, te urăşti,

te veghezi şi te iei

lunecat printre măşti,

doar un ceai vrei, de tei

şi să-nchei lungul drum către seară,

când o lampă se-aprinde pe masă,

să rosteşti cu o voce bizară:

Slavă Domnului, sunt iarăşi acasă!

numai caii nu îţi mai răspund,

le-a-ngheţat nechezatul în coamă

şi rămâi iar pe drumuri de când

n-ai cui spune nici tată, nici mamă.

fără să ştii, fără să vrei,

fără să ai, fără să dai,

te-ncumeţi cu paşii tăi grei

peste urme uşoare de cai

Trecere

Dacă tu crezi, iubito,

Că nu mă dor paşii întorşi

Dintr-o trecere prin sufletul meu

Lăsat cu uşile şi cu ferestrele

Vraişte,

Atunci nu mai avem

Ce discuta

Despre

Filosofia plecării

În stoluri a păsărilor

Toamnei

Spre tărâm

De dor,

Închis într-o sticlă

Şi trimis ca mesaj

Spre niciunde...

Poem geometric

mi-am propus să scriu ce-mi trece prin cap, chiar de este fără de noimă, dar important ar fi să înscriu o formă geometrică pe pagina ce era albă până să fi intrat eu aşa, cu anasâna peste intimitatea ei lunecoasă şi lividă. de voi putea, nu m-ar interesa fenomenul în sine, doar aşezarea în pagină

ar face să mă transform în soldatul

scund din cartea de geometrie a poeziei. şi nu o fac pe acela care îşi cerne zidirea în copac cu multe roade fermecate doar de dragul unui stat de filă firească înscrisă într-o carte simplă. mă întorc la o aprindere de izvor prin rădăcina pătrată în rădăcina cubică sau rubikă din zarea de cuminţenie şi de brun.

poate că o să supere criticii că am scris vorbe la întâmplare,dar acum îmi place pagina pe care am scris vioi acest poem geometric.

asta e !

O poveste

Stătea prinţesa în castelul ei

Tot aşteptând un cavaler călare

Care să vină într-o goană mare

Şi să o ducă-n lumea dragostei.

Dar el întotdeauna ocupat

Cu bătălii cu morile de vânt

A colindat oriunde pe pământ

Şi numai de prinţesă a uitat.

Când s-a gândit cândva, într-un târziu,

Că la castel, în turn ea îl aşteaptă,

Din scara calului s-a ridicat c-o treaptă

Şi a pornit voinicul coliliu.

Îi tot scrisese veşti din lumea mare

Cum e pe colo, cum e pe dincoace

Şi-n buzunar, făcute ghemotoace,

Păstra vreo cinci scrisori mirositoare.

Şi-a mai durat călătoria ani,

s-a gârbovit în şa , dar nu la minte,

el cavalerul bunelor cuvinte

de spus la statul florii în castani.

Avea păreri de rău că nu a fost

Devreme la castel ca să o ia

De-acolo pe prinţesă şi să stea

Oameni cu stare şi având un rost.

Şi când a fost s-ajungă la palat

Era un biet moşneag, el, cavalerul

Dar încă nu îl părăsise flerul

Şi de prinţesă când a întrebat

I-a spus ca într-o doară grădinarul

Că a oftat prinţesa mult şi bine

După un cavaler ce nu mai vine,

Dar cu scrisori îi alina amarul,

Doar că de ani a părăsit oraşul

În căutarea unor zări senine

Şi s-a căsătorit, te rog reţine,

De la scrisori prea multe cu poştaşul.

Icoană fără lacrimă

Nu mai poate Maica Sfântă nici să plângă din icoană

Când sunt vremuri mohorâte ca un curcubeu cu rană,

Ca ca un stânjenel ce ştie din ce parte vântul bate

După cum pe-un colţ de glie fac război frate cu frate.

Şi cum Precista să poată să-şi ascundă în maramă

O tristeţe nesfârşită cum are numai o mamă

Care vede cum copii nu mai ştiu cum să trăiască

Darul dat de Dumnezeu: viaţa lor cea pământească.

Tot aşteaptă muritorii semne sfinte să mai dea

Ca să creadă, să se-nchine şi să se roage la Ea

Fără să ştie durerea care zilnic o încearcă

De tot vede răutate şi minciună într-o barcă

Ce pluteşte pe oceanul încruntărilor profunde

Şi nu ştie de ce merge, până unde şi de unde

În derivă deodată cu întreaga omenire

Ce nu ştie sau nu poate să îşi mai vină în fire.

Şi nici lacrima nu vine ca să spele din păcate

Dacă tot uităm să fim luminoşi mai sus de toate,

Că sunt vremuri mohorâte, ca un curcubeu cu rană

Şi nu poate Maica Sfântă nici să plângă din icoane...

Vorbire

Veste – Vestire

Întru nedormire,

Întru povestire

Despre amăgire.

Zid de fire

În neştire,

Definire

De zidire.

Prelungire

De pornire

Spre safire

Cu orbire...

Povestea

Iar îmi e dor de o poveste nouă

Mai leganată de un glas duios

Şi înfăşată-n scutec mângâios

De curcubeul boabelor de rouă.

Să spui cuvinte, fluturi să se-audă,

Prin înţelesul greu de toamnă-amară,

Cioplind în busuiocul cel de ceară

Povestea şi nescrisă şi zăludă.

Cu piedica cea pusă şi răpusă

Se-ntoarce-un cal pierdut în bătălie

Ce de stăpân demult nimic nu ştie

Şi nici de tinereţea cea devreme dusă.

De l-ar încăleca vreun Făt-Frumos

Să plece către Zmeu în graba mare

S-ar dezgoli de iarbă vreo cărare

Şi s-ar desface codrul cel umbros.

Fie ce-o fi, dar daţi-mi o poveste,

În care să tot cred cât se mai poate,

Târându-mă ca un soldat pe coate

Şi pe genunchii cei tociţi de creste,

Că îmi e dor de o poveste nouă

Tot legănată de un glas duios

Şi înfăşată-n scutec mângâios

De curcubeul boabelor de rouă.

Alt anotimp

Nu mai vreau

Toamnă,

Nu mai vreau

Iarnă,

Nu mai vreau

Primăvară,

Nu mai vreau

Vară,

Vreau doar

Un singur

Anotimp

Netopit de

Ploaie,

Nesfârtecat

De vifor,

Fără răcoarea

Nesfârşitului

Şi fără

Îngăduinţa

Cerşită

Soarelui.

I-aş spune

Anotimpul

Curcubeului

Şi ţintuit

Ca o potcoavă

Aducătoare de noroc

l-aş adulmeca

în pridvorul

Sufletului.

Victor Mihalache / Gânduri şi Rânduri

Umbra Curcubeului, un volum de Victor Mihalache

Bun găsit şi bun venit!